*insemnari de spectator

23 februarie, ora 18, Teatrul Maria Filotti – Braila. Ies in oras, alaturi de prieteni dragi, cu gandul ca, poate, aceasta piesa (pe care o revad a cincea sau a sasea oara)  nu va mai avea acelasi impact asupra mea, ca prima data. Si cu o curiozitate si nerabdare legate de modul de desfasurare a Divanelor Maria Filotti (aflate la a patra editie), in urma unui asemenea spectacol.

Tin sa precizez (ca de fiecare data) ca ceea ce scriu eu nu se doreste a fi o cronica. Nu sunt specialist, iar acestea sunt doar niste ganduri sincere despre un act artistic, o parere absolut personala, pe care mi-o asum.

Suntem in sala si spectacolul incepe. Sunt mirata ca un copil, cand ii vad pe actori daruindu-se. Cu tot ce au ei mai bun, cu arderea lor, cu sufletul lor pe tava. Nu e putin lucru – si dupa parerea mea, e cea mai grea si cea mai frumoasa meserie…

De la premiera sa din 2008, acest spectacol a facut sa curga rauri de cerneala. Cerneala incarcata de cele mai multe ori de admiratie fata de geniul regizoral al lui Radu Afrim si fata de capacitatea extraordinara a actorilor de a se transpune in rolurile imaginate de acest regizor cu viziune (si nu e deloc putin lucru…). Alteori, cerneala a fost incarcata de un puritanism atat de ipocrit – mai ales din partea unor oameni care nu au vazut si simtit nimic dincolo de limbajul pestrit, dar atat de izolat de  dezgolirea – atat de decenta – a celor de pe scena. I-a intrigat atat de mult aceasta „dezgolire” trupeasca, incat nu au mai putut ajunge la scopul piesei: dezgolirea sufleteasca. Pentru ca Omul Perna dezgoleste, scoate la iveala, sfarteca, sfredeleste, emotioneaza, bucura, intristeaza…

Nu imi propun sa disec jocul actoricesc. Fiecare personaj are un ecou. O greutate. O emotie.  Mai mic/a, mai mare, mai inspirat sau mai putin inspirat interpretat. Dar pot sa accentuez ca la aceasta reprezentatie tragi-comicul a pus tragismul acolo unde trebuie. In suflet. Si acolo a facut ceea ce stie mai bine: sa sangereze si sa mantuiasca…

Se pot spune si scrie multe despre aceasta piesa. Eu prefer insa sa va invit (pe cei care nu ati vazut-o) – sa dati piept cu sufletul vostru. Si mai pot sa afirm ca intreaga distributie (din care ii amintesc pe Eugen Jebeleanu, Alin Florea, Liviu Pintileasa, Emilian Oprea, Corina Bors, Septimiu Stoica, Adrian Stefan) creeaza un tablou impartit in zambet amar, lacrimi, durere, amintiri, intrebari, raspunsuri care pe mine m-au facut sa ma simt vie…

„Divanele” de dupa aceasta piesa au fost greu de gestionat (dar pana la urma, cu brio) de catre Lucian Sabados, directorul Teatrului “Maria Filotti”. E greu sa ii determini pe cei prezenti (unii dintre ei, amutiti si coplesiti de introspectia declansata de piesa), sa formuleze pareri, sa dialogheze, sa laude sau sa critice, sa (se) bucure sau sa (se) intristeze.

Parerea mea este insa ca dupa un act artistic (indiferent de natura sa) nu avem nevoie de „specialisti” (cu toata consideratia pe care o am fata de domniile lor) care sa ni-l „traduca”. Dupa un act artistic e nevoie de simtire. Pura. Atat. Nu e nevoie de o disectie rece si insensibila, ca intr-o sala de morga. Eu, personal, prefer sa raman cu emotia actului artistic si exclusiv din aceasta emotie sa se nasca puntile intre spectatori si actori.

Ceea ce e insa minunat e ca aceste Divane exista. La Teatrul “Maria Filotti” din Braila. E meritul intregii echipe de la Teatru, conduse de catre directorul acestuia.

Ceea ce insa ma bucura infinit mai tare e ca avem un Teatru pe care il simt din ce in ce mai viu, care isi (re)cheama spectatorii si care isi doreste din ce in ce mai tare sa dea si sa primeasca emotii.

Multumesc si ne vedem la Teatru! (Cristina Iordache)