Luni, 27 mai, la ora 17.00, la Palatul Culturii Brăilene „Lyra” va avea loc lansarea cărții „Duhul Bălții… și râd și plâng”, semnate de Vasile Munteniță. Acesta este al patrulea volum al autorului, după „Strada Brașoveni – poker, murături și vin”, „Ultimele trei vacanțe” și „Undeva sub cer”.

Evenimentul este unul caritabil.

„Voi continua campania de ajutorare «Alături de Bogdi», prin donarea tuturor fondurilor strânse în urma distribuirii ultimului meu volum, «Duhul Bălții… și plâng și râd». Alăturați-vă acestei acțiuni! Există minuni. Un copil trebuie să râdă și să se bucure de viață!”, spune Vasile Munteniță.

Autorul a postat pe o rețea de socializare și „o mică mărturisire la început despre carte”: „Despre acest volum parcă n-aș vrea, totuși, să vorbesc foarte mult. Nu vreau ca din fățărnicie să vă mint și să spun lucruri deșarte, încercând să vă captez interesul.

Las cititorul să își formeze propria opinie și, mai ales, să interpreteze fiecare capitol, frază sau cuvânt, după propriile-i dorințe și trăiri.

Nu am vrut nici o clipă și nici nu doresc să se dea o anumită interpretare sau sens ascuns povestirilor sau nuvelelor mele.

Cred că fiecare cititor trebuie să simtă, să trăiască sau să retrăiască doar ceea ce este mai frumos și mai cu folos în tot ceea ce am scris, în speranța că va gusta cât mai din plin starea de bine pe care și-o dorește.

Ca să fiu sincer, nici despre mine nu am prea multe a spune.

Titlul cărții este dat de o nuvelă cu același nume, din cuprins.

Subtitlul este o replică luată dintr-o povestire, cu care închei acest volum.

Am ținut musai să menționez și acest subtitlu pentru că cele două stări sufletești pe care le sugerează reprezintă cele două mari repere importante pe care le vei regăsi, dragă cititorule, de-a lungul lecturii, dacă, desigur, vei avea răbdare să citești toată cartea.

Starea de râs și veselie, în opoziție cu starea de nostalgie și tristețe sau chiar supărare, ne însoțește, de altfel, pe toți în tot drumul vieții.

Dintr-o pornire lăuntrică, de cele mai multe ori, dată de o nejustificată habotnicie religioasă, sau poate chiar din alte pricini nedeclarate, unii oameni aleg să-și petreacă cel mai mult timp din viață într-o perpetuă stare de supărare și… – hai să nu fiu prea sarcastic – seriozitate rece.

Alții sunt diametral opuși celor din prima categorie. Adică sunt veseli, petrec sau se distrează cât mai mult, exploatând la maximum fiecare clipă, urmând de fapt îndemnul poetului latin Horațiu: «Carpe diem» – adică: trăiește clipa!

Eu chiar că nu știu care dintre ei interpretează mai bine învățăturile creștine în care întâlnim la tot pasul urările: bucură-te! Și bucurați-vă!

Crede oare cineva că se poate bucura altfel decât zâmbind?

Mărturisesc că eu fac parte din a doua categorie! sau mai bine zis, aș vrea să fac parte.

Nu cred că m-am născut cu această trăsătură, nu am dobândit-o și nici nu am învățat-o de la vreun înțelept. Pur și simplu, am constatat că-mi este mai bine să râd decât să plâng, și asta am încercat să fac mereu, indiferent de starea sufletească prin care am trecut.

Mult mai târziu, la maturitate, când l-am citit și pe Amos Oz, am luat și de la el o pildă: «Dacă nu mai ai lacrimi de plâns, atunci nu mai plânge. Râzi».

Despre povestirile din carte trebuie să recunosc că toate sunt adevărate sau, oricum, au în ele un mare sâmbure de adevăr. Rămâne ca fiecare să creadă ce vrea.

Chiar dacă este cineva care nu crede că am trăit și am simțit cu adevărat tot ceea ce am scris, cu certitudine cei mai mulți dintre cititori se vor regăsi, într-un fel sau altul, în vreuna din întâmplările povestite, și asta este de ajuns.

Ca și în viață, în acest volum veți întâlni întâmplări de un comic extrem, dar și altele de o imensă gravitate.

În prima parte a poveștilor din copilărie sper să vă obișnuiți atât cu stilul, cât și cu ritmul scrierii. Sunt descrise jocuri și întâmplări pe care în mod sigur le cunoașteți și le-ați trăit, la vremea lor, poate chiar mai intens și mai palpitant decât mine.

Apoi, am convingerea că veți trece cu bine și fără vreun șoc semnificativ de la «Furtunașul buclucaș», la… «Teroristul din decembrie». Acesta din urmă, fiind practic un document ce ilustrează niște fapte reale, făcut acum public pentru prima dată după 35 de ani de la Revoluția din ’89, ar fi trebuit probabil să înceapă cam așa: Declarație, Subsemnatul… declar pe propria răspundere că…

Sper, totuși, ca nu cumva să dau vreo idee cuiva, să mă pună să o fac și oficial. Acum, oricum, nu ar mai fi de nici un folos nimănui, de altfel ca multe altele, pesemne mult mai importante și mai grave.

Despre «Duhul bălții», pot spune că, așa după cum sigur veți constata, nu este o povestire, ci o poveste și trebuie tratată ca atare, fără o localizare strictă în timp, în spațiu sau în societate.

Cu toate acestea, în mod cu totul bizar (?) și în mod aproape subliminal, dar uneori și conștient, în multe ipostaze, conjuncturi sau patimi, mă regăsesc și eu, în personajul principal, Costas Marinovschi. Poate se vor regăsi și alții”.