Cu multi ani in urma, in crepusculul unei toamne de o speciala frumusete, in pivnitele unei locante rafinate din Bucurestiul antebelic, ma conversam cu un distins neurolog – deopotriva doctor, profesor, academician, ca si practicant al unei vieti cotidiene ardente – asupra secretelor unei vieti nu doar indelungate, cat mai ales indestulata in vigoare.E lesne de inteles ca interlocutorul meu, boier de vita veche, le avea si pe una si pe cealalta.

Stimate domn, secretul unei vieti lungi e unul singur : o minte agera, iar secretele unei minti agere sunt doua: slanina si lectura. Prima in doze mici, in fiecare dimineata, a doua in doze oricat de mari seara, inainte de culcare.In privinta celei din urma, va atrag insa atentia ca nu orice lectura este recomandata, ci doar literatura de fictiune, ceea ce numim noi aici, in marginea levantului, poveste, caci lectura trebuie sa va deschida perspectiva unei alte lumi, a unui univers inchegat, coerent si foarte diferit de cel in care-ti duci traiul zilnic. Pe parcursul unei zile, creierul nostru este expus unei agresiuni continue din partea mediului in care evoluam, mediu ostil si intolerant, asa incat la sfarsitul unei zile, legaturile neuronale ajung extrem de tensionate. Imaginati-va ca o zi intreaga ati dus cu dvs o geanta grea si incomoda, iar la sfarsitul zilei continuati s-o tineti in aceeasi mana, deja amortita. Pentru a va odihni organismul, mai intai trebuie sa-l pregatiti prin echilibrare si eliberare de sarcinile excesive de peste zi. In exemplul sugerat, calea de urmat e evidenta. In cazul creierului nostru, echilibrarea ne-o asiguram prin lectura. Inainte de a intra in somn, intrati in imaginarul unei povesti, indepartati-va mental de toate oboselile zilei si deschideti-va portile somnului ca si cand le-ati deschide pe cele ale paradisului. Veti avea un somn linistit si deopotriva garantia unei vieti depline!

Asa am aflat de virtutile terapeutice ale lecturii – igiena obligatorie a fiintei, si ma simt obligat sa le amintesc aici, la deschiderea unui targ de carte.

Despre virtutile slaninei n-am sa vorbesc acum. Nu e nici locul, nici cerinta. Ar fi nimerit, probabil, sa o fac la deschiderea unui targ de mezeluri.

Asadar, sa citim literatura…!  Dar de ce literatura romaneasca? Ei, acum incepe adevarata provocare. Caci e adanc in firea romanului sa traga cu ochiul peste gard si sa concluzioneze ca a vecinului e mai apetisanta si mai grasa.

Si totusi! Omul ramane, oricat de neinsemnat ar fi, o determinare de timp si spatiu. Amandoua fiind unice, ii transfera si individului aceste atribute. Dar ca individul sa acceada la statutul de om, el are nevoie sa-si insuseasca constructia culturala a mediului in care s-a nascut. Trebuie sa-i cunoasca obiceiurile, cutumele, miturile, povestile, regulile, istoriile, statorniciile.In felul acesta, toate cele spuse mai sus, prin integrare in sine, ajung sa se constituie pentru el in sinele largit si pe aceasta cale, omul poate avea acces la intreaga umanitate.

Aristotel definea pe om,ca zoopolitikon. Adica, dupa filosof, omul ar fi un animal politic. Al doilea termen al sintagmei se refera tocmai la nevoia de insusire a datului cultural invocat mai adineauri. Si de unde-si poate ostoi omul toate aceste trebuinte mai mult, mai adevarat si mai adecvat firii lui, decat din literatura spatiului unde s-a nascut?

Sigur, oricand as putea fi luat la intrebari: „Pai bine, dom’le, adica cum, fara lecturi din literatura romaneasca n-am mai putea trai?”. „Ba, bine ca da, cum sa nu putem? Putem, putem! Numai ca… ia sa privim mai cu atentie la sintagma grecului. Si sa dam jos politikon-ul! Putem trai, desigur, dar din noi n-ar mai ramane sa respire decat animalul!”. (Vasile  Datcu)