In perioada 1-7 decembrie,  dupa-amiezile mi-au fost ocupate de spectacolele din cadrul  Festivalului „Zile si Nopti de Teatru la Braila”, un eveniment pe care l-am asteptat cu drag, curioasa si avida de spectacole noi, oameni noi, senzatii noi, emotii felurite…

Joi, 4 decembrie, ora 18.00, Casa Tineretului a gazduit spectacolul “ARTA “de Yasmina Reza al Teatrului BULANDRA – Bucuresti, traducerea: Violeta Popa, adaptarea: Cristi Juncu. Distributia: Vlad Zamfirescu, Serban Pavlu, Gheorghe Ifrim, Regia: Cristi Juncu, Scenografia: Cosmin Ardeleanu.

Spectacolul mi-a placut teribil de mult. Un joc actoricesc impecabil. Un spectacol de un firesc si uman incredibile. Rafinament. Spectacolul iese din tendinta “la moda” – ca regizorul sa se evidentieze prin efecte vizuale in dauna actorilor, rezultatul fiind adeseori discutabil. “Arta” este un spectacol de “teatru adevarat”, o comedie spumoasa, sustinuta admirabil de Vlad Zamfirescu, Serban Pavlu si Gheorghe Ifrim, cu ajutorul regizorului Cristi Juncu. Mi-a placut teribil ca regizorul s-a “retras” mai in spate, cu multa atentie insa, pentru a configura in profunzime personajele. Achizitia, pentru o suma importanta de bani, a unui tablou alb de catre unul dintre cei 3 scoate la iveala exact ceea ce se intampla in viata: ies la iveala frustrari, cuvinte nespuse vreodata intre prieteni buni, dragostea, toleranta/ intoleranta… Nu-i asa ca ar trebui sa ii iubim pe oameni asa cum sunt? Reusim intotdeauna? Ne e usor sa renuntam la orgoliu, in favoarea unui sentiment atat de frumos si nobil cum e prietenia?

Meritul, dar si sansa regizorului Cristi Juncu este si ca a ales actori capabili sa sustina in scena si sa evidentieze inteligent dialogurile bogate in subtext.

Am fugit la Sala Studio, la “PESCARUSUL” de Anton Pavlovici Cehov, spectacol al Teatrului BULANDRA din Bucuresti.

“Experimentul” Pescarusul mi-a placut si nu mi-a placut. Am apreciat enorm munca, energia, pasiunea cu care s-a jucat. Valoarea acestui spectacol se sprijina in primul rand pe cautare, pe timpul si energia acordate lui si pe curajul regizoarei. “Pescarusul” de A.P. Cehov este una dintre piesele de teatru care se apleaca asupra unui noian de teme, toate grele si cu impact asupra spectatorului, pe care autorul alege sa le trateze prin intermediul mai multor personaje, dand posibilitatea regizorilor sa-si exprime si viziuni mai neconventionale. In acest caz, nu mi-a placut ca nu am avut un raspuns la toate “de ce-urile” mele. Dar mi-a placut ca a avut poezie si simbolism. Nu mi-au placut toate insertiile muzicale, pentru ca multe dintre ele au anulat replicile; am vazut chinul unora dintre actori in a face anumite scene credibile. Cred ca, pe alocuri, montarea putea fi scurtata, prin curatarea de anumite miscari si gesturi, mai ales ca, personal, m-am simtit mai atrasa de a doua parte, care mi s-a parut mult mai puternica si mai plina de simboluri.

Dramele artistului vesnic neinteles si neimplinit, incercarile copilului de-a se face remarcat, dincolo de celebritatea unei mame talentate si puternice, tanara plina de sperante care vrea sa paraseasca mosia familiei pentru o noua viata plina de agitatie, iubirile neimpartasite, frustrarile cumplite pe care acestea le genereaza si oamenii nefericiti care se multumesc cu o existenta insipid – sunt personaje si sentimente la fel de actuale si in zilele noastre, tratate pe alocuri extrem de expresiv.

NINA: “Acum stiu, inteleg, Kostea, ca in ceea ce facem noi, ori ca am juca pe scena, ori ca am scrie, principalul nu e gloria, nu e stralucirea, nu e ceea ce visam eu, ci puterea noastra de a indura. Sa stii sa‐ti porti crucea si sa‐ti pastrezi credinta. Eu cred si sufar mai putin. Si atunci cand ma gandesc la chemarea mea, nu ma mai tem de viata.”

KOSTEA: “Ti‐ai gasit calea, stii incotro mergi, pe cata vreme eu tot mai orbecaiesc prin haosul visurilor si al imaginilor, fara sa stiu la ce si cui foloseste. Nu cred si nu stiu care-i chemarea mea!”….  (Cristina Iordache)