A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti, o instituție de mare ținută culturală și de mai joasă ținută morală. Pe vremea poveștii noastre nu existau muzee, dar ca să înțelegeți ce vrea să spună povestitorul, imaginați-vă o instituție cam ca un muzeu.

Ținuta culturală a fost dată din însăși activitatea instituției, iar ținuta morală a fost dată de conducătorii, mai bine zis dictatorii care au fost conducerea ei. A fost unul, Mărețul Conducător, care a domnit ani fără număr, fără număr, după care a fost înscăunat un mic conducător, care a crescut într-un an cât alții în 9.

Instituția aia era într-un ținut condus de vătafi și tot ce creștea la umbra vătafilor era de același soi cu ei, fiindcă pe vremea respectivă nu se practica hibridarea cu sânge tânăr, ci doar aceea cu sânge contaminat, recoltat de la dinozaurii din vremuri de mult apuse.

Orice tânăr care era promovat, era întâi hibridat cu sânge contaminat, ca să se asigure continuitatea năravurilor. De aceea, când era înlăturat din funcție vreun dinozaur și lumea răsufla ușurată, sperând că lucrurile vor intra pe făgașul cel bun, venea un tânăr care se manifesta mai rău decât dinozaurul tras pe dreapta, de te mirai că hibridarea cu pricina putea deregla în asemenea hal niște oameni care înainte păreau cât de cât normali. Și în ținutul respectiv au fost mai mulți tineri cărora li s-a urcat contaminarea la cap, nu a fost doar un singur caz.

Când a fost numit un nou conducător al instituției de vătaful care era șef peste ținutul respectiv, acesta a fost supus aceleiași proceduri de hibridare/ contaminare, iar în scurt timp el a început să se manifeste mai rău ca dinozaurul care fusese scos cu greu din biroul de unde anunțase că va ieși doar cu picioarele înainte. N-a fost cazul, din fericire; când l-au scos era încă viu.

Dar ca și în alte cazuri din ținut, oamenii care inițial s-au bucurat că au scăpat de-o belea, în scurt timp și-au dat seama că au dat peste un… necaz și mai mare și au început să regrete beleaua inițială.

Una, că noul conducător făcea pe birou tot felul de chestii care nu se fac la birou, care nu intră în fișa postului.

Doi, că s-a gândit el să înlăture din funcții niște oameni care aveau o pregătire și o experiență profesională și să pună în locul lor oamenii săi de încredere. Ca să vă dați seama ce caracter avea noul șef, și-a pus în gând să elimine inclusiv persoana care i-a scris proiectul de conducător, plus rapoartele de activitate către vătaful șef al ținutului… Mare om, mare caracter!

Orice om care a citit basmele românilor știe că problema cu oamenii de încredere ai dictatorilor este că sunt niște nulități profesionale și nu numai, fiindcă oamenii de valoare, care au competență profesională, care au făcut ceva în viața lor, nu ling dosuri și nu stau capră, ca să prindă și ei un os de ros.

Nu-i vorbă, că la o adică orice nulitate poate să-și ia un masterat în Republica Moldova, dacă știe pe cineva care predă acolo, la facultate.

Și știți care-i coincidența în povestea noastră? Știți cine predă acolo la o facultate? Dictatorul!

Și știți care-i coincidența și mai mare? Că și în povestea noastră există un gen de Elena Ceaușescu. Și știți că adevărata Elena Ceaușescu era un savant de renume mondial. Ei, ca să vezi coincidență, și Elena din poveste era la fel de savantă ca Elena din realitatea comunistă de dinainte de ’89. Prezența Elenei în instituția din poveste, cea care seamăna cu un muzeu, înnobila acea instituție, activitatea ei prestigioasă aducea un plus de valoare instituției.

Ce făcea ea acolo, ne întrebați? Ceva ce nu s-a mai făcut într-o asemenea instituție care seamănă cu un muzeu, ceva care… cum să vă spunem noi ca să înțelegeți… ca să asemănăm cu ceva din zilele noastre, este o activitate care ar fi comparabilă cu modelatul în plastilină, într-un muzeu adevărat. Atât de importantă era activitatea Elenei Ceaușescu din poveste.

Și poate că vi se pare nu e cine știe ce, dar să știți că detaliile minore fac diferența. Și poate că voi, din ce vă povestim, nu vedeți toate calitățile persoanei în cauză, dar dictatorul șefuț le vedea, dovadă că voia s-o promoveze, deși calificările ei nu prea băteau cu ce era necesar într-o instituție care arăta cam ca un muzeu.

Povestea continuă, dar noi ne oprim aici deocamdată și asemeni Șeherezadei, vă lăsăm să vă întrebați ce va urma.